Al patrulea perete

Salutare. Numele meu este ******. Da, e o chestie legată de confidențialitate. Ceva ce nu mă prea ajută în obiectivul pe care îl am, acela de a sparge al patrulea perete. Sincer, mi-ar plăcea să îți explic ceea ce înseamnă asta, în caz ca nu ești familiarizat, dar timpul pe care îl putem petrece împreună e limitat. Poți să cauți pe Google, oricum. Ceea ce nu găsești însă, pe Google, este un sfat util pentru blocajul creativ. 

“Colaborează cu un alt scriitor”

“Ia o pauză”

“Schimbă mediul”

“Dormi 30 de minute”

“Uită-te la clipuri amuzante cu pisici”

Crede-mă, am încercat totul. Așa că, acum, am decis să abandonez încercarea de roman care zace, plină de tăieturi dintr-un capăt al foii până la celălat, pe noptieră. Mâine este termenul de predare al draftului inițial, iar apelurile de la editor nu s-au oprit, chiar dacă i-am zis că weekendul acesta sunt la munte, cu câțiva prieteni. Dacă, până acum, frica de a nu termina prima versiune a noului “mare roman american” sau, și mai rău, frica de a eșua, mă tulbura profund, acum s-a domolit, fiind înlocuită de dorința de a arunca în stratul rece de zăpadă orice am scris până acum și a începe ceva nou. Exact ca această narațiune flash total subiectivă.

Sincer să fiu, nu obișnuiesc să scriu la persoana I. Mereu mi-a fost mai ușor să scriu atunci când știam că evenimentele pe care le relatez nu mă afectează pe mine, personal. Că nu trebuie să mă transpun în pielea personajului și să adopt unele comportamente sau idei care nu îmi sunt specifice. Și, conform editorului meu, tocmai obiectivitatea celor două romane pe care le-am publicat până acum le-a adus acea oarecare “popularitate”. Nu este niciun secret că acum, cele câteva sute de cititori așteaptă o continuare la seria de scrieri. 

“Ne-ar ajuta mult ceva la persoana I, poate din perspectiva unui personaj”

În timp ce îmi mai derulez în minte, încă o dată, lista personajelor din care aș putea alege și ce răsturnare de situație extraordinară ar putea trăi, aud niște pași pe scări. Fără prea mult zgomot, cineva coboară la parter și, după câteva momente, sunetul binecunoscut al aparatului de espresso îmi dă ocazia pe care o căutam de a scăpa de tortura mentală la care m-am supus în ultima vreme.

În bucătăria open-space de la parter, masa din lemn de esență tare contrastează pereții de un alb imaculat. Geamurile imense amplasate, cu stil, pe peretele din față, atenuează vântul năprasnic ce pare că ar putea, în orice moment, să le dărâme. Din câteva mișcări, apăs instinctiv butonul de pe aparatul de cafea și mă așez pe unul din locurile libere. 

După o scurtă conversație specifică unui început de zi matinal, cu puține cuvinte și cu și mai puțin înțeles, privirea îmi este captată de o mișcară bruscă de afară. Unul dintre falnicii brazi de afară se înclină din ce în ce mai mult, până când ajunge înfricoșător de aproape de sol, pe punctul de a se rupe în două. Fără prea mult efort, o rafală de vânt proiectează partea care nu mai este acordată de trunchi în direcția noastră. Mii de bucăți de sticlă (aparent nu prea rezistă) se împrăștie pe podea. Pentru câteva momente, nimeni nu spune nimic. Apoi, câteva voci de la etaj și pași grăbiți pe scări confirmă că alarma naturală a reușit să își facă scopul. O altă rafală de vânt, asemănătoare primeia, trece prin golul creat și mă izbește din plin.

Atunci, se aprinde un beculeț. Grăbit, alerg pe scări spre manuscrisul plin de tăieturi, evitând privirile îngrijorate ale prietenilor mei. În tot acest timp, atât eu, cât și editorul, am căutat să introducem, în cadrul celui de-al treilea roman al seriei, o modalitate de a face cititorul să se simtă mai aproape de lumea imaginară. Am crezut că cea mai bună soluție este un roman subiectiv. Un personaj cu care cititorul să empatizeze. Să fim sinceri, însă: nu poți să te simți cu adevărat parte din acțiune decât dacă, evident, iei parte la ea. Nu poți să simți fiorii produși de vânt decât atunci când îți bate în față. Și asta nu se întâmplă atunci când altcineva îți povestește un anumit episod și nici atunci când cel ce a trăit-o ți-l relatează. Se întâmplă atunci când tu îl trăiești. Cititorii nu au nevoie de un roman la persoana a treia și nici de unul la persoana întâi. Aceștia au nevoie de un roman la persoana a doua, în care ei să fie personajul principal. Zeci de idei îmi inundă capul în timp ce mă îndrept spre telefon pentru a-mi anunța editorul că o nouă creație fabuloasă a luat naștere astăzi.

Cu o nouă foaie pe birou și un stilou în mână realizez că, până la urmă, tot ce trebuie să faci, uneori, este să aștepți. Că răbdarea aduce roade bogate. Că nu trebuie să spargi niciun perete, atâta timp cât poți să spargi o fereastră.