Declarația

După ce pâlpâie pentru câteva secunde, neonul alb, singura sursă de lumină existentă, începe să dezvăluie mobilierul camerei nu prea spațioase: două scaune și o masă, chiar în mijlocul încăperii. Ăsta da minimalism.

Scaunele nu rămân pentru mult timp goale. Pe ele se așează, ca în celelalte ocazii, un polițist și un civil. Nimic neobișnuit. 

– Mulțumesc mult de cooperare, începe cel îmbrăcat în uniformă.

– Da, nicio problemă. Cu toate că, trebuie să recunosc, m-a cam luat prin surprindere apelul dumneavoastră. Credeam că a fost închis cazul, răspunde interlocutoarea.

– Da, așa este. Însă am observat că, din dosar, lipseau câteva declarații. Nu o să dureze mult, e doar o formalitate.

O formalitate care a pretins serioase eforturi din partea noului polițist de la secția din centru. Eforturi de a stabili o dată potrivită pentru această scurtă declarație. Eforturi de a învinge indiferența colegilor săi mai în vârstă, care nu tratau cazurile cu atâta importanță și îl priveau cu dispreț doar pentru că voia să facă totul ca la carte. Și cu delăsarea celui pe care l-a înlocuit și de la care a „moștenit” acest caz. 

– Am înțeles, se relaxează ea vizibil.

– Bun, atunci putem să începem. În primul rând, vreau să îmi exprim condoleanțele pentru deces. Cum reușiți să faceți față?

– Mulțumesc. Sincer, a fost mai greu la început. Acum, a rămas doar dor. Dor de ea.

– Îmi pot doar imagina prin ce treceți. Desigur că, înainte de a vă chema aici, am citit declarațiile și mi-am făcut o idee despre ce s-a întâmplat. Ați dori, totuși, dacă nu vă cer prea mult, să îmi spuneți, în mod cât mai detaliat, cum s-au petrecut lucrurile?

– A trecut ceva vreme de atunci, însă o să mă străduiesc. Era marți, ziua stabilită încă de la început de noi două ca să ne vedem. Pe atunci, mama se simțea mai bine. Cel puțin, mai bine decât prima dată când am luat decizia de a o duce la azil. O decizie în spatele căreia au stat ore de convingere. Știți, mama nu e adepta azilului. O consideră datoria morală a familiei să se îngrijească de cineva bolnav din cadrul ei. Însă nimeni nu avea timpul necesar pentru a-i oferi o îngrijire de calitate. Pentru că până la urmă, asta e ceea ce contează, nu?

După ce polițistul o aprobă cu o scurtă mișcare din cap, ea continuă:

– Nu știu dacă, până la urmă, a aprobat cu totul azilul. Dar, cel puțin, a înțeles că e cel mai bine pentru ea. În ziua în care am adus-o, era foarte tăcută, mai tăcută de obicei. Ea, care înainte nu rata ocazia de a se plânge de ceva în neregulă, nu scotea niciun cuvânt. Doar asculta, în neștire, tot ce ne spunea asistenta. Am ajutat-o să se instaleze, să își aranjeze camera în stilul ei. Am pus, pe noptiera de lângă pat, o poză cu întreaga familie. I-am făcut patul și am privit-o în timp ce se întindea în el. Chiar înainte să plecăm, i-am spus că nu va trece nicio săptămână în care să nu o vizitez. M-am gândit că o va face să se simtă mai bine, să înțeleagă că nu ne-a pierdut, ci că încă suntem acolo pentru ea. Și, din acea zi, treceam pe la ea și, pur și simplu, vorbeam. Mama adora să facă asta. Când stătea cu noi, o consideram uneori enervantă. Părea ca un radio care vorbește despre aceleași subiecte, fără să fie perturbată de ceea ce se întâmplă în afara cercului ei. Însă, de când o vedeam mai rar, chiar mă bucuram de acele momente, spune ea cu lacrimi în ochi. La început, nu stătea așa mult. Probabil încă era supărată că am adus-o aici. Sau poate că se obișnuia cu locul. Însă, după o perioadă, am ajuns să rămân la ea ore în șir.

Apoi, a venit pandemia. Nu am mai putut să trec la ea atât de des, ceea ce a avut un efect puternic asupra ei. Era mai agitată, speriată de virus și că va ajunge și la ea. Îmi enumera toate teoriile conspirației pe care le auzea la televizor. Uneori, aș fi vrut să îl arunc pe geam. O mai sunam seara, când putea să vorbească și cu ceilalți membrii ai familiei, dar nu era același lucru. Azilul a stabilit niște zile și ore de vizită, pentru a putea dezinfecta camerele în restul timpului, fără ca pacienții să fie deranjați de vreun musafir. Marți era una dintre ele. Nu mai trecusem de ceva vreme, cam 2 săptămâni pe la ea, din cauza unor renovări de la azil, din câte îmi amintesc. Și, sincer, simțeam că am nevoie să ies din casă. Așa că am condus până acolo și am urcat până în camera ei. Restul, îl cunoașteți și dumneavoastră.

După o scurtă pauză pentru a medita la tot ce a auzit, cel în uniformă întreabă:

– Din câte am înțeles, paramedici erau deja în cameră, alaturi din asistentă, corect?

– Da. Dar ea nu mai era conștientă. Murise deja.

– Nici nu îmi pot imagina prin ce ați trecut, atinge el puțin și coarda emoțională, încercând să păstreze cât mai relaxată conversația. Oficial, cauza decesul a fost declarată drept supradoză, corect?

– Da, dublu față de ce îi era prescris din pastilele pentru inimă.

– Cunoașteți cumva modul în care le erau administrate medicamentele pacienților?

– Da. S-a întâmplat ca, de mai multe ori când eram o vizită, o asistentă să treacă din cameră în cameră și să le administreze medicamentele prescrise. 

– Pe baza a ce își dădeau seama de doza potrivită pentru fiecare?

– Din câte am văzut, aveau un clipboard. Mă gândesc că aveau acolo fișa medicală.

– Am înțeles. Mama dumneavoastră mai lua și alte medicamente în afara de cele pentru inimă?

– Mai lua ceva pentru tensiune, dar nu în doză mare. Mai mult de control.

– Bun, vă mulțumesc mult, continuă el în timp ce își notează ceva pe o foaie. Doar câteva cuvinte care să rezume discuția. Declarația se înregistra chiar acum, așa că nu avea să se ocupe de transcrierea ei decât mai târziu, probabil mâine. 

– Mă gândesc că nu v-a vost ușor, și cu mama, și cu pandemia. Cum v-ați descurcat?, întreabă în timp ce aranjează totul în dosar. În mod normal, putea încheia acea declarație aici. Cu toate astea, avea obiectivul, de când a fost transferat aici, de a se interesa nu doar de caz, ci și de persoană. Voia să fie diferit de ceilalți. 

– Nu a fost cea mai ușoară perioadă. Dar, presupun că a fost o pauză binevenită de la acel ritm de viață. Înainte, eram toată ziua pe fugă. Toată izolarea asta m-a ajutat să îmi mai pun la punct niște lucruri pe care le amânasem de mult.

– Îmi vine să râd când mă gândesc la câteva făceam pe atunci: dezinfectat, măști, declarații de fiecare dată când ieșeam din casă, contemplă polițistul după ce termină cu dosarul și îl pune în colțul mesei. 

– Of, nu mă descurcam niciodată cu ele. Mereu îl rugam pe Filip să le scrie.

– Filip? întreabă el nedumerit. Din câte își putea aminti, interlocutoarea sa era divorțată.

– Da, băiatul meu.

– Aa, am înțeles, se relaxează. Ei sunt mai pricepuți cu tehnologia.

– Să știți. Mă punea doar să semnez și gata.

Polițistul râde politicos, însă ultima replică îi aprinde un beculeț în minte. Totuși, vrea să se asigure înainte de a face vreo remarcă, așa că trage dosarul înapoi și începe să îl răsfoiască. Probabil că deja face asta de ceva timp atunci când, plictisită, femeia își scoate telefonul. 

Remarcând mișcarea ei, polițistul își scoate privirea din foi și, pe un ton amabil, i se adresează: 

– Îmi pare rău, dar nu puteți avea telefonul asupra dumneavoastră în timpul declarației. Sunt interzise în aceste camere. Nu cred că v-am spus de la început.

Surprinsă de modul în care a abordat situația, femeia nici nu ezită atunci când întinde dispozitivul spre polițist, care, în timp ce se ridică de pe scaun, o informează:

– O să îl duc afară până terminăm, după care vi-l înapoiez.

– Da, nu e nicio problemă. 

Fără prea mult zgomot, polițistul părăsește încăperea. În timp ce ușa se închide, un gând rebel îi străbate mintea: dacă ar putea, doar pentru câteva secunde…

Știa bine cat de important era să respecte drepturile cetățenilor. Însă, în acel moment, simțea că putea afla adevărul care, cumva, se ascundea de el, doar dacă avea să acceseze telefonul femeii. 

„Uneori, trebuie să încalci regulile pentru a lupta împotriva răului”

Auzise replica aceasta într-un serial, acum câteva seri. Nu credea că va fi pus în această situație atât de rapid, însă, în aceste momente, adoptă mentalitatea protagonistului din ecranizare.

Așadar, deschide telefonul care, deloc surprinzător în cazul persoanelor de peste o anumită vârstă, nu are parolă. Instinctiv, apasă pe galerie, apoi derulează pagina cu poze până ajunge în luna mai. 19 mai. 

O singură poză, de la spital. Încețoșată și fără o intenție clară în spate. Evident, nu ceea ce căuta.

După ce mai răsfoiește câteva dosare cu poze, polițistul este convins că nu mai poate găsi ceea ce dorește. Timpul trece, iar fiecare secundă în care el nu se află alături de martora sa poate stârni suspiciuni. Așadar, face câțiva pași, până ajunge în fața ușii. Cu mâna pe clanța, mai deschide telefonul o dată, străfulgerat de o idee de ultim moment: coșul de gunoi.

Câteva capturi de ecran de pe Facebook și Pinterest. Poze cu bună dimineața și sărbători fericite. Printre toate acestea, însă, una iese în evidență. Deoarece, în ciuda faptului că este acolo de peste 3 ani, nu s-a șters, ceea ce înseamnă că a fost adăugată recent. 

Scrisul negru pe alb de pe declarație îi aduce polițistului un sentiment de apartenență. Domeniul său. 

Nu îi ia mult până localizează data din josul paginii: 19 mai. Motivul plecării este la fel de evident: îngrijirea/însoțirea/asistența persoanelor vârstnice. Cu doar o apăsare de buton, reușește să acceseze detaliile pozei. Pe primul rând, îngroșat, este data la care a fost salvată poza în original: „marți, 19 mai 2023 • 13:32”

Mintea antrenată în această direcție mai are de răspuns la o singură întrebare până să revină în cameră: „cât timp i-ar fi luat să ajungă?”

Fără să mai piardă timp prețios, iese din aplicația de poze și intră pe cea de hărți tot pe același telefon. Caută „azil de bătrâni”, iar în bara de căutare îi apare, instantaneu, rezultatul dorit, singurul azil pentru cei vârstnici din oraș. Atunci când alege opțiunea „Indicații” și locația de pornire: un punct aleatoriu din centrul orașului (acolo unde își amintea, din succinta discuție pe care au purtat-o inițial, că locuiește posesoarea dispozitivului), observă că serviciul de navigație îi estimează sosirea în aproximativ 12 minute. 

Asta însemna că, în teorie, ea ar fi trebuit să ajungă, până la 13:45, la azil. 

Cu toate aceste informații în minte, deschide, în final, ușa pe a cărei clanță i se scurgea transpirația palmei. Se așeză pe scaun și, cu același ton calm, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, reia firul ideilor:

– Doar câteva detalii de pus la punct. Ora la care ați ajuns dumneavoastră la azil a fost…?

– În jur de ora două. M-am oprit și două minute pe la magazin, să îi aduc ceva de prânz. Între noi fie vorba, nu era o fană a mâncării de la azil.

– În jur de ora două, repetă el informația. Iar decesul a avut loc…

– Cam cu cinci minute înainte. L-am ratat la mustață. Când eu ajunsesem, asistenta aștepta deja venirea paramedicilor.

– Așa arată și raportul. Data și ora decesului: 19 mai, 13:56.

– Cam așa ceva, răspunde ea la primirea acestor informații cu o voce soartă.

– Ceva nu se leagă, totuși, își alege el cu înțelepciune cuvintele.

Privirea i se schimbă într-o secundă interlocutoarei. Dintr-una suferindă, pe punctul de a elibera puternicele emoții din interior, într-una precaută, gata să reacționeze la tot ce i se va spune în continuare.

Desigur, un ochi ce nu e format nu ar fi sesizat această schimbare subtilă. Ce bine că acesta nu e cazul polițistului. 

– Declarația arată că ați plecat de acasă pe la unu și jumătate corect?

Faptul că întrebarea rămâne în aer, neabordată, nu îl perturbă pe polițist, care își continuă seria de întrebări.

– Iar drumul nu ar trebui să ia mai mult de 15 minute, nu-i așa? Ceea ce însemna că, de fapt, ați ajuns la azil pe la fără un sfert. Înainte ca mama dumneavoastră să decedeze. Câteva minute pe care le-ați pierdut la magazin, trecând prin recepție, urcând și, cumva, sunteți chiar acolo atunci când mama dumnevoastră primește acea doză dublă de medicament. Corect? închide cu o altă întrebare această expunere a faptelor.

Pentru câteva zeci de secunde, femeia își plimbă privirea dintr-o parte în alta, agitată. Apoi, o țintuiește în pământ. Când, o scoate de acolo, este plina de lacrimi. O voce tremurândă rostește, aproape inaudibil:

– Da…

– De ce nu îmi spuneți, încă o dată, ce s-a întâmplat? De data aceasta însă, versiunea corectă…

– A fost una dintre acele zile, una din zilele în care eu și asistenta ne-am nimerit în același timp în camera mamei.

După câteva înghițituri și suspine, continuă:

– Din vorbă în vorbă, am ajuns să mă împrietenesc, dacă pot zice, cu cele care treceau mai des pe la ea. Inclusiv cu Elena. În acea zi, însă am vorbit mai mult. Îmi povestea despre cum fiica sa este pe cale să se califice la un concurs de la școala. Era atât de entuziasmată. Așa că i-am spus că și eu am un fiu, și i-am arătat o poza cu Filip. Mi-a spus cât de frumos e și, după ce am mai vorbit puțin, i-a administrat mamei tratamentul. Însă, pentru că am ținut-o de vorbă, a uitat că i-l dăduse înainte să îi arăt poza. Atunci a chemat paramedicii, însă era prea târziu. Inima mamei oricum nu era bine, iar acea doză dublă i-a pus capac, încheie ea, rostind, printre reprizele de plâns, sunete nearticulate. 

„Este un timp pentru a vorbi, și unul pentru a tăcea”

Un proverb înțelept. Privind la modul în care, această povară ce i-a apăsat inima femeii este, în sfârșit, rostogolită de acolo, polițistul își dă seama că, acum, este unul dintre momentele în care este cel mai bine să tacă. După câteva minute, atunci când situația revine la un oarecare normal iar interlocutoarea sa îl poate privi în ochi, el spune, pe același ton calm:

– Mă bucur că, în sfârșit, v-ați descărcat. Se vede că această povară va apăsa greu. Vreau să vă asigur că, din punct de vedere legal, nu ați făcut nimic greșit. Și, din punct de vedere moral, nu aveți niciun motiv să vă învinuiți pentru greșeală altuia. Sunt zeci de factori ce pot determina o persoană să fie distrasă: oboseala, lipsa de concentrare. Așadar, nu vă mai puneți în spate moartea mamei. Nu a fost vina dumneavoastră.

Singurul lucru pe care îl poate spune, drept răspuns, este un simplu: „Mulțumesc”.

După ce îi deschide ușa și o conduce spre ieșirea din secție, polițistul îi întinde telefonul:

– Ați făcut bine că ați vorbit cu cineva despre asta. Dați-vă voie să vă bucurați de viață, fără să mai cărați această povară grea.

Știa că trebuie să raporteze “omisiunile” din declarația inițială a martorei. Însă, la o analiză mai atentă, cauza decesului nu este alta. Nici asistența care i-a administrat doza. Se știa încă de la început programul acestora și ce personal medical a fost în cameră la momentul decesului. Practic, nu erau schimbări majore, în afară de satisfacția simțită de omul legii la aflarea adevărului atât de prețios în ochii săi. Un telefon rapid către procuratură avea să facă situația acestei fiice îndurerate puțin mai ușoară, ca și cum discuția de azi nu a avut loc.

– Ce bine mi-ar prinde să aud sfaturile dumneavoastră mai des, râde ea. Știți, mă gândeam că poate reușim să mai discutăm și în alt cadru. La o cafea, poate?

– Nu sună rău, zâmbește polițistul la ideea unei companii feminine în noul oraș în care nu cunoaște , oricum, pe nimeni. Ne auzim peste câteva zile și stabilim. Pană atunci, o seară frumoasă!

– La fel și dumneavoastră, exclamă în timp ce iese pe trotuar și se îndreptă spre mașină.

…

– Așa deci, se aude o voce cunoscută. Întâlniri cu martorii, râde pe sub mustață.

– Ofițer Pavelescu, aproape că strigă polițistul, surprins că, la acea oră târzie, mai este cineva la secție. Surprins și că acel cineva este unul dintre singurii din această clădire cu care a purtat mai mult decât o simplă conversație de politețe.

– Ciprian. Cum a fost? Ai reușit să îi iei declarația?

– Da, a durat ceva mai mult, dar am reușit. Și pot spune că, oficial, este și cazul închis.

– Așa e, caz închis, oportunități deschise, îl lovește prietenește peste umăr.

– Doar ne vedem la o cafea, nimic mai mult. 

– Sigur, nu mă îndoiam, continuă să zâmbească. Cine e, deci, cea care îl va face pe Cirpi să descopere căile întortocheate ale iubirii?

Fără să nege sentimentele față de ea și plăcerea atunci când se gândea la modul în care o poate ajuta, răspunde evaziv:

– Eva.

– Stai puțin, devine deodată serios Pavelescu. Eva Antonescu?

– Da, o cunoști?

– Lucrez acum la un caz de evaziune fiscală ce îl are în centru pe tatăl ei. O rețea de scheme piramidale. Și tu, prietene, mă poți ajuta. 

După o pauză dramatică, își reia tonul jovial.

– Primul caz la care vom lucra împreună. Asta trebuie notată în calendar, râde el, cu poftă, la propriile cuvinte, în timp ce polițistul ce îi contrastează atitudinea printr-o nedumerire vizibilă încearcă să înțeleagă cum ar putea el să își ajute mult stimatul coleg.