Lumina e încă aprinsă

De obicei, e o pauză. Cu toate că diferă de la persoană la persoană și de la caz la caz. Uneori, e o pauză scurtă. După o procesare rapidă a celor auzite, persoana de la capătul celălalt începe să țipe nervos. Uneori, e o așteptare mai lungă, ce pare să adâncească și mai subtil informația dureroasă pe care o transmit. De data asta, însă, ceva e diferit. Sunt la ultimul nume de pe listă iar mătușa băiatului îmi răspunde cu un calm deloc caracteristic acestor situații:

⁃ Nu ar fi trebuit să aveți grijă de el?

De obicei, e foarte greu să găsești o persoană care să înțeleagă ceea ce faci și care să nu te acuze pentru prostiile cauzate de progeniturilor lor. Răspunsul meu este, în acele situații, asemănător, ceea ce face discuția liniară și, paradoxal, lipsită de sentimente. Sunt însă și persoane care înțeleg perfect. Și, nu știu de ce, în fața lor simt nevoia să mă apăr. Tocmai de aceea, răspund cu un ton ușor iritat:

⁃ El ar fi trebuit să se îngrijească pe sine. Noi suntem aici doar ca să îl ajutăm.

⁃ Ceea ce nu prea pare că ați făcut, mi-o trântește ea în același fel.

Simt, totuși, în tonul ei, ceva diferit. Ca și cum știa că asta o să se întâmple.

E ușor să te detașezi de o situație când știi că sentimentele celorlalți nu sunt direcționate spre tine. Exact așa simt și eu acum. Că nu este supărată pe mine, ci pe situație. De aceea, îmi e mai ușor să o consolez într-o manieră naturală:

⁃ Ne străduim să îl aducem înapoi. Nu e o cauză pierdută.

Se pare că ultimele cuvinte au reprezentat “lovitura de grație”. Niște gemete la început imperceptibile, iar mai apoi din ce în ce mai pronunțate, până când ajung să umple liniștea dintre noi, mă fac să îmi duc două degete la tâmplă și să o masez ușor, până se încrețește.

Unii cred că, după un timp, te obișnuiești. Asta ar înseamna să nu mai fi om. Așa că nu mi-e rușine să recunosc că fiecare astfel de telefon reprezintă o altă lovitură pentru mine.

Mă ridic de la birou în timp ce închei discuția cu mătușa îndurerată. Amplasată în partea stângă a peretelui este o imagine cu mine, soția și fiul meu. O văd în fiecare dimineață când intru, în fiecare după-amiază în care plec și în orice moment dintre acestea două. Ea este motivația de a-mi efectua cât mai bine posibil munca. Asta și, desigur, gândul asociat cu ea, acela că pot ajuta și alte familii să ajungă asemenea alei mele. Unită. Fericită.

De cum deschid ușa casei, pe chip mi se citește dezamăgirea. În astfel de zile, sunt ca o carte deschisă, pe care soția mea o analizează cu o rapiditate și o precizie remarcabile. După o îmbrățișare îndelungă și o cină în care am schimbat puține vorbe, despre subiecte irelevante, ne încheiem seara în fața televizorului, pe canapeaua deloc confortabilă. Simt că ochii soției mele se închid până să ajungem la jumătatea episodului din serialul pe care îl urmărim deja de ceva vreme. Cu toate acestea, las televizorul pornit. Zgomotul pe care acesta îl produce mă ajută, cumva, să nu mă simt singur. În astfel de zile, vreau să fiu înconjurat de persoane dragi și să mă las în grija lor. Tocmai de aceea, amân momentul în care trebuie să merg la culcare.

Mă tot gândesc la ziua de azi. La faptul că am mai pierdut un pacient. Era atât de neajutorat când venise prima dată. Mâinile îi tremurau iar lacrimile îi curgeau interminabil pe obrajii roșii. Ochii injectați cereau ajutor. Mai degrabă, implorau ajutor. Iar eu m-am angajat să i-l ofer. Doar pentru ca, azi, să ajungem la acest deznodământ. Știu că nu ar trebui să mă atașez de cei care ne calcă pragul sau de cauza lor. De obicei, nu e o problemă. Dar, uneori, aceștia ne amintesc de situații personale. Întruchipează persoane cărora le ducem dorul. Cărora ne-am dedica necondiționat dacă s-ar afla în astfel de situații.

După o perioadă probabil prea lungă, închid televizorul. Îmi trec mâna prin părul des al celei care își odihnește capul pe pieptul meu. După care mă ridic și îmi petrec noaptea chinuit de coșmaruri legate, evident, de ziua ce tocmai a trecut și de cel care apare din negură și mă strigă, implorându-mă să îl salvez. Știu, tipic.

Dimineața îmi începe devreme. Odată cu situația de ieri, trebuie scrise o groază de acte și declarații pe care le-am amânat, convenabil, pentru azi. Doar o ceașcă de cafea neagră ca cerul la această oră din zori mă ajută să încep completarea fișierelor. Doar atunci când calculatorul mai frânează în mijlocul procesului de încărcare a unui document mai lung, mă uit spre ușile glisante de la intrare. Priveliștea nu e una extraordinară, câteva locuri de parcare goale și fațada băncii în renovare, așa că îmi reîntorc imediat privirea spre monitor de fiecare dată.

Când termin de trimis toate documentele necesare, îmi dau jos ochelarii și trec cu privirea, instinctiv, spre semnele lipite pe uşile transparente din fața mea. Îmi duc mâna la gură pentru a acoperi un căscat atunci când realizez ce am văzut. Mă ridic de pe scaun și aproape că alerg spre intrare. Mersul, hainele și postura îmi sunt atât de familiare, încât parcă mă văd pe mine pe strada goală. Fermoarul gecii rămâne, din nou, blocat și nu reușesc să ajung la el înainte să dispară de după colț. Privesc spre locul unde l-am văzut acum câteva secunde, așteptând parcă să reapară de acolo. Dar, destul de previzibil, asta nu se întâmplă. Singurul lucru care mă ajută să ies din această stare și să nu arăt caraghios, cu geaca pe mine la intrarea în birouri, sunt sunetele de pași care umplu camera goală. Îmi verific ceasul cu o mișcare rapidă. 7.15. De obicei, la ora asta colegii mei își beau cafeaua de dimineață și pălăvrăgesc nestingheriți în sala de mese. De aceea, mă miră să văd că nu am fost singurul care s-a apucat de muncă mai devreme. Sunt surprins să văd și cine se apropie acum de mine, și anume recepționera. Cu halatul alb proaspăt apretat, îmi spune că are nevoie de semnătura mea pentru a putea să înapoieze hainele din camera unui pacient. Fără prea mult speranță, întreb ce cameră.

⁃ Camera 5, îmi spune ea după ce verifică fișa.

⁃ Ok, răspund dezamăgit în timp ce îmi mișc mâna mecanic pe hârtie. Mă îndrept spre birou, pentru a verifica dosarul cu pacienții de azi, însă sunt întors din drum de vocea nesigură a interlocutoarei mele.

⁃ A, și una pentru camera 1.

Ca lovit de fulger, îi smulg foaia din mână în timp ce frunzăresc până ajung la secțiunea dedicată numelui pacientului, pe care îl citesc cu aviditate. Fără să mă clintesc, o întreb:

⁃ Unde e?

⁃ În hol, așteaptă să își ridice lucrurile.

⁃ Crezi că ai putea să începi cu camera 5? Și, dacă se poate, să nu te grăbești, îi spun eu în timp ce o privesc în mod sugestiv.

⁃ Sigur, îmi răspunde ea formal, după care părăsește încăperea.

După câteva secunde în care mă gândesc la care ar fi abordarea potrivită pentru această situație, mă îndrept, la rândul meu, spre recepție. Când ajung acolo, însă, nu găsesc pe nimeni. Mă uit împrejur și sesizez un cap acoperit de o glugă albastră în camera de așteptare. Intru în încăpere atât de silențios, încât nu îi atrag atenția. Din profil, îi pot vedea privirea. Ochii îi sunt injectați și roșii. Însă este sigur pe el. Îmi și imaginez cât de mândru este de ce decizie a luat. Se simte superior doar pentru că a ales alt drum. Pentru că a ales să îi dezamăgească pe toți. Cei ca el se hrănesc cu asta, cu stilul de răzvrătit. O știu, deoarece am avut zeci de pacienți asemenea lui. Din toate experiențele cu ei, am înțeles ce nu trebuie să faci în aceste momente. Așa că îmi înving impusul atât de puternic de a-i aplica o pedeapsă fizică tânărului care se relaxează pe scaunul alb și de a-l trezi la viață. În schimb, mă așez fix în fața lui. Privirea sa devine, deodată, dezorientată, înainte să o coboare în pământ. Cu siguranță, nu se aștepta să mă vadă. Știe prea bine că, în aceste situații, îmi păstrez calmul și profesionalismul. Că respect deciziile pacienților și că nu mă atașez într-un mod prea evident de ei. Și, pe de o parte, acest lucru mă bucură, deoarece este luat prin surprindere de ce urmează. Îmi ridic mâna dreaptă și îl apuc de bărbie. Simt cum se opune, însă puterea din degete nu îmi slăbește ci, mă degrabă, simt cum devin și mai ferm. Își învârte ochii în toate direcțiile până când înțelege că nu îmi poate evita privirea. Chiar și eu mă întreb cum reușesc, în această situație, să o păstrez lucidă. Din această poziție, pot vedea clar cum ochii săi mă fixează. Nu mai încercă să scape din strânsoare.

Majoritatea celor ce recidivează nu se gândesc la efectele pe care le vor produce asupra persoanelor dragi. “Rușinea este cel mai bun antidot”, obișnuiesc să le spun celor care trec prin astfel de momente. “Ajutați-l să înțelegea ce a pierdut. Subtil, totuși”. Acum nu mai era niciun loc de subtil. Știu că mă respectă și că îi este rușine de ce a făcut. Dar, pentru ca și el să înțeleagă asta, trebuie să profit de ocazia de a-l sensibiliza. Poate că sarea pusă pe rana doare. Dar, cu cât doare mai mult, cu atât înveți cât e de important să o eviți în acele momente. De aceea, continui să îi susțin privirea ațintită spre a mea, chiar și atunci când lacrimi încep să îi curgă pe obraji. Probabil că deja îl mențin în această poziție de câteva minute, cu toate că am pierdut noțiunea timpului.

La fel ca de dimineață, pașii recepționerei mă trezesc la realitate. Simt cum se apropie de ușă, moment în care îi dau drumul. În timp ce își șterge obrazul, cu toate că nu mai are nimic pe el, mă îndrept spre recepționeră și îi spun, pe un ton ferm și destul de tare încât să fiu auzit de toți cei din încăpere:

⁃ O să avem nevoie de un formular de primire. Pentru camera unu.

⁃ Sunteți sigur? mă întreabă ea, nedumerită de schimbarea bruscă.

Nu e nevoie să îi răspund, deoarece o face tânărul la care mă întorc. Atât de clar, încât o face pe recepționeră să tresară. O urmez spre secțiunea de birouri, nu înainte să iau punga în care se află câteva haine și alte nimicuri și să o las în fața camerei unu.

Pe la ora prânzului, mă îndrept spre sala de mese. Ceea ce înseamnă că, inevitabil, trec prin fața unei uși anume. Aud un zgomot din ea, așa că o deschid. Tânărul din fața mea își aranjează hainele în dulapul minuscul de care dispune camera sa. Îmi citește imediat empatia de pe chip și își cere scuze. Nu îi răspund, cel puțin nu în cuvinte. După ce dau ușor din cap, îi închid ușa și îmi continui drumul.

Următoarele ore trec cu repeziciune. Mă uit din nou, ca un ritual, la poza cu mine, soția mea, și fiul meu. Însă îmi permit, de data aceasta, să îmi odihnesc ochii pe chipul celui din urmă. Atât de fericit. Parcă îi și aud râsul energic în liniștea sufocantă a biroului. Mulți spun că meseriile în care îi ajuți pe alții, precum a mea, sunt cele mai satisfăcătoare. Și, sincer să fiu, așa este. Este un sentiment incomparabil acela de a ajuta un dependent să își vină în fire și să lupte cu viciul său. Însă, astăzi, bucuria e și mai mare. Îmi face plăcere să îi ajut pe alții, chiar dacă nu îi cunosc. Nimic nu se compară, totuși, cu ocazia de a-ți ajuta propriul fiu. Și, tocmai de asta, nu îmi pot lua ochii de la imaginea pe perete. Și, desigur, la faptul că, astăzi, sunt cu un pas mai aproape de a ajunge la acea proiectare a viitorului din trecut. Că lumina de la capătul tunelului a devenit cu puțin mai clară.