Război

Un aer rece cuprinde întreaga suburbie. Străzile iluminate slab din loc în loc de câțiva stâlpi cu becuri fluorescente în vârf par absolut înfricoșătoare. În timp ce trec pe lângă acestea, umbra îmi joacă, parcă, o iluzie a formelor, lungindu-se până la limită pentru ca, mai apoi, să dispară sub mine. Acum ceva timp, o astfel de seară m-ar fi speriat. O seară în care umbra mea ar fi fost singura ce arunca o pată neagră peste asfaltul gălbui. Dar asta nu e o seară ca oricare alta. Nu este o seară în care fug de umbre, ci în care le caut, pentru că de-abia acum am înțeles că umbrele nu sunt locul în care se întâmplă lucrurile rele, ci în care te ascunzi de ele. Da, acum trăiesc cu speranța ca umbra fiecărui suflet care tremură într-un corp aparent puternic să se alăture în această formațiune ciudată și, astfel, să ajungem o coaliție de umbre. O umbră gigantică, destul de voluminoasă încât să acopere toate urmele pe care războiul le-a adâncit în ultimele luni.  

Privirea îmi este atrasă brusc de o clădire de la marginea șoselei. Tencuiala îi este roasă pe întreaga suprafață, iar cărămizile care ies acum la iveală sunt înnegrite, ca și cum vreun tânăr rebel le-a folosit ca pânză pentru lucrările sale de graffiti. Instinctiv, pașii mă poartă pe cealaltă parte a drumului, acolo unde daunele sunt ascunse mai profund în întuneric. 

Adevărul este că ne ferim cu disperare de mirosul de ars și de flăcările focului. Pe zi ce trece, acestea se apropie și mai mult de blocul robust de la periferie în care locuiesc, micșorând aria cercului imaginar de protecție. Problema este că, acum, nu doar clădirile din oraș sunt carbonizate până la pământ în timp ce zeci de fețe obosite, martore la acest spectacol macabru, sunt brăzdate de lacrimi reci. Încetul cu încetul, camerele interioare sunt cuprinse și ele de foc. Da, în mine arde o văpaie mocnită, la început un roșu aprins, manifestată ca flamă a dreptății, însă, acum, extinsă într-un incendiu de proporții ce îmi afectează sufletul, cuprins de sentimente de teamă, și mintea, hrănită cu informații fabuloase de la știri, care circulă cu o viteză alarmantă. Așa că, în acest moment, rămân doar cu o voce care îmi răsună implacabil în cap, și îmi șoptește cele mai negre scenarii, printre care, paradoxal, moartea nu pare atât de gravă. Câteva imagini pe care am încercat să le uit îmi reapar îmi minte și sunt derulate la turație maximă. Părinți care își caută cu disperare copii printre ruine. Cadavre ce se înșiră pe caldarâm, privite nepăsător de trecătorii obișnuiți deja cu astfel de priveliști. 

Asta mă face să mă gândesc la existența oamenilor, în general, și de ce se ascunde atât de multă ură în unii dintre ei. A apărut ea, oare, în contrastul iubirii sau în completarea ei? Ar fi existat ură dacă nu ar fi apărut, la început, iubirea? Pentru că, în aceste momente, aș da orice, chiar și cele mai tandre manifestări ale unei iubiri autentice pentru acea linie de echilibru care mă gândesc că s-ar forma dacă ambele sentimente ar dispărea. 

Mă apropii de casă, iar lumina de la fereastră îmi oferă o oarecare pace. Nu ne aflăm, însă, departe de momentul în care numerele victimelor pierdute în război vor deveni numele celor dragi, iar numele vor fi atât de multe, încât se vor transforma în numere șocante. Așa că ridic privirea spre cer, în această pauză dintre două bătăi de palme, în care singurele lumini celeste sunt ale lunii și ale stelelor, nu ale vreunei rachete ce săgetează, ca de obicei, văzduhul. După ce las ca ochii să mi se hrănească cu strălucirea luceferilor, care pare că dispare, ușor-ușor, chiar și din privirile celor mai optimiști oameni, îmi dau voie ca, timp de o secundă, să-i închid. În timp ce inspir aerul răcoros și simt adierea plăcută a vântului, mă bucur că și seara zilei de astăzi m-a găsit în viață.