Ești ca apa
Mă întreb dacă am o foame sau o sete de iubire…
Probabil sete, căci îmi curgi prin vene în neștire,
Te ondulezi ca apa în orice formă necesară
Ca să îmi dai ce am nevoie la momentul potrivit
Doar de tine am nevoie…
Buzele tale mă înviorează în zilele dogoritoare,
Ador să simt cum te verși peste mine după zilele dezamăgitoare
Ești remediul natural la oboseala ce se cumulează succesiv;
Îmi ești și dulce, și sărată
Din toate gândurile, cam 71% sunt despre tine;
Uneori, simt că ești partea majoritară din mine
Da, ești ca apa!
Esențială ca să pot funcționa corespunzător;
Fără tine nu pot trăi mai mult de trei zile.
Ce a spus Einstein
“Nebunia înseamnă să faci acelaşi lucru în mod repetat
şi să te aştepţi să obţii alt rezultat”
A spus Einstein odată.
Dar nu pot să fiu de acord cu el;
Căci ce e sigur într-o lume schimbătoare,
Când ce e azi realitate, trece mâine în visare?
Și cum poți ști dacă alergi pe un drum drept sau pe o bandă automată
Dacă nu îți lași privirea în jos, câteodată?
Și când ce am trăit ieri se simte ca și cum a fost extras din viața altcuiva
Când evenimente asupra cărora nu am control îmi influențează fericirea
Și îmi schimbă, zi de zi, mediul înconjurător
Cum să nu repet fiecare zi în parte, sub alte cerințe?
Și sunt nebun dacă fac același lucru la nesfârșit,
Sperând că mă va face, măcar odată, fericit?
“Matematica e o artă”
E-un mare adevăr…
Căci acționează asupra mea chiar și când nu o văd;
Ea m-a învățat cât e de important să caut rezolvare la probleme grele
Chiar și când un răspuns concret nu se întrevede
Sau este, la fel ca mine, irațional;
Ea ne dovedește că două linii paralele nu se întâlnesc niciodată
La fel cum nici noi nu ne vom intersecta nici acum, nici altădată,
Nici pe un interval bine definit, într-un mediu natural,
Nici într-o altă sferă, necunoscută nouă;
Că nu au nimic în comun, decât o pantă
Așa cum nici noi nu suntem legați decât de aspirația spre absolut
Pe care, tot draga de ea ne-nvață,
Că merită să îl privim drept ceva ce nu vom cunoaște
Și să îl cuprindem între paranteze rotunde
Căci nu știm niciodată unde începe și unde ne va duce;
Matematica m-a învățat să nu îmi pierd speranța niciodată
Căci orice număr la puterea zero
Încă mai are un gram de energie;
Și cât de mult se aseamănă viața noastră cu o dreaptă
Căci nu o putem măsura de dinainte pentru a ne doza eforturile
De-a lungul acestei existențe enigmatice
Și a o împărți în segmente bine definite;
Știm doar că, asemenea unui ecuații de gradul 2,
Se anulează, ironic, în două puncte:
Iubire și moarte;
Că între ele ne păstrăm optimiști
După care cădem în alt cadran, în degradare;
Pe această dreaptă se înșiră
Zeci de chipuri trecătoare
Și de unde știu că între noi
Nu se află mai multe numere, o infinitate?
“Vreau să las urme pe cărare”
Dar e deja bătătorită…
Și ce asigurare am
Că starea de acum nu a mai fost simțită?
Că ideea de azi nu a mai fost gândită?
Am o nevoie disperată să mă afirm
Grăbesc pasul, să ajung primul la X-ul de pe hartă
Pășesc mai apăsat, să vadă și cei din urmă pe unde am trecut
Dar trebuie să nu uit, câteodată, să mă și opresc
Că, de la început și până la final, nu am nimic să dovedesc
Vreau doar să fac poze prin viață și să o trăiesc;
În lumea mea sunt protagonist dar,
În plan larg, sunt doar un figurant;
Nici primul, nici ultimul, pe pământ sunt doar un chiriaș trecător
Astfel că, dacă i-aș da un titlu cărții despre viața mea, ar fi:
“Jurnalul unui călător”
“Una într-un milion”
Cam ăsta e raportul ideal de zile petrecute fără tine;
Vreau să fie îndeajuns de departe încât să nu mă îngrijorez
Să fie doar un test distant, pe care sunt sigur că o să îl trec
Dar și îndeajuns de aproape încât gândul la ziua fără tine să mă sperie,
Să mă sâcâie la finalul serii, când adormi cu capul pe pieptul meu;
Și când vine timpul, în final, am să mă tânguiesc amarnic
Și o să conștientizez de ce am ales să nu îmi duc singur luptele
Da, am să mă îndrăgostesc ca prima oară de tine
Astfel, iubirea să mă țină încă un milion de zile.
“Cine râde la urmă…”
Mi-am zis de zeci de ori,
Găsind o scuză pentru nopțile în care mă simțeam atât de singur,
În care alegeam voit să mă distanțez de persoanele dragi,
Vrând să le iubesc doar “la urmă”, când sunt complet pregătit;
În care credeam că voi obține ceva dacă zâmbesc fals,
În care încercam să depozitez atent fericirea pe care în cale o întâlneam,
De parcă aș fi luat-o înapoi cu dobândă, de parcă, în timp, s-ar fi dublat;
Şi aș fi vrut să râd acum, chiar dacă e mai flegmatic,
Acum, când mă refugiez în rememorări deșarte despre un trecut supraestimat
În încercarea de a scăpa de prezentul nesatisfăcător;
Și are vreun rost să râd “la urmă”, chiar dacă e mai bine
Fără certitudinea că voi ajunge, vreodată, “la urmă”?
Robert's Books 